Sex Pistols

Kid şi analfabeta

El (Michael) este Kid (cititorul), ea, Hannah, este analfabeta. Ea îl iniţiază erotic pe Kid, el o iniţiază în cărţi şi lectură pe ea (de la Odiseea la Amantul doamnei Chatterley, Doamna cu căţelul, benzi desenate and so on!). Analfabeta este frumoasă şi adoră să i se citească: drept care de la un punct inversează ritualul – mai întâi cititul, apoi sexul (pe care, de altfel, îl practică vorace). Ea dăruie corp, frumuseţe fizică şi voluptate; el, chestiuni spirituale. Contrarii perfecte, plus diferenţa de vârstă (vreo 15 ani). Ar fi putut să fie vorba doar despre un cuplu interzis, despre încălcări de tabu-uri (ca pe vremuri, în urmă cu 30 de ani, cu Ultimul tango la Paris al lui Bertolucci). Dar, de la un punct, filmul The Reader (regizat de Stephen Daldry) începe să construiască o miză etică şi anti-etică în acelaşi timp. Wrong way, aş zice. Cei doi se iubesc şi fac sex cu o intensitate aproape demenţială încât nu se mai ştie cine pe cine salvează. Dar în frumoasa femeie există ceva ambiguu şi neclar: o rigiditate, o asprime, o chirceală pe dinăuntru, o inhibiţie majoră. Aşa cum în Kid există pasiunea stihială a primei iubiri care, dacă e pigmentată şi cu sex, are efect exploziv. Povestea este, de fapt, rememorarea lui Michael maturul, marcat, însemnat de această stihie a adolescenţei sale. Trebuia, la un moment dat, să fie lămurit misterul analfabetei: aceasta este o fostă gardiancă de lagăr nazist pe care, în ciuda respectivei revelaţii negative, Kid va continua să o iubească (de la distanţă). Femeii ajunse la închisoare, Michael îi va trimite cărţi celebre, sonore, în lectura lui, până când analfabeta va deveni cititoare cu de la sine putere şi pentru dragostea lui. El este, se preschimbă într-un Pygmalion, care o modelează pe Hannah-Galateea. O mântuie, la urma urmei. Iar după moartea ei, Michael va încerca să o reinvestească identitar. Aceasta este povestea. Winslet joacă binişor, comme çi, comme ça. Fiennes, aşijderea. Dar povestea în sine, oricât de extravagantă, are ceva kitsch. Pe alocuri, mi-a adus aminte de Pianista (vag, ce-i drept). Ar fi putut fi un film foarte bun. Dacă cititul ar fi rămas personajul principal. Renunţându-se la dialectica etic-nonetic. Dar The Reader a ratat şansa de a fi un film mare. Da, cărţile sunt, pot fi, demiurgice: ne pot face să respirăm, să trăim, să murim prin ele. Să iubim şi să urâm. Şi nu ar mai trebui să conteze nimic altceva. Etica? Dacă Spinoza ar fi şlefuit şi astăzi la lentilele sale, poate că ar fi ajuns în iad, nu în rai.

(Titlul textului meu e doar o pastilă cu zeflemea, fără nicio legătură cu numele faimoasei trupe de odinioară, altfel decât într-o doară care să încurce înţelesurile imediate!).

P.S.

Astăzi am revăzut (pentru a câta oară?) Vânătorul de cerbi (ce deliciu să-i regust pe Cristopher Walken, de Niro şi Streep), drept care paşaportez într-un cotlon The Reader. Şi îmi prepar un gin. Iar mâine o ferchezuiesc pe Circe.