Mahalaua visului: my special guest today is Mr. Lynch

Uneori, foarte rar, îl visez pe David Lynch : acesta apare razant în câte-un vis confuz, mai mult mormăie decât vorbeşte şi dispare destul de repede. Cred că timpul real al staţionării lui în visul meu nu este mai mult de câteva secunde (cinci, să spunem, maximum zece), dar eu am senzaţia, după ce mă trezesc şi îmi amintesc de Mr. Lynch, că acesta se sălăşluieşte vreo câteva minute. Iar în acele false minute vorbim destule, chiar dacă pe muţeşte. De obicei, Lynch mă întreabă cum o mai duc (cu visele, se subînţelege), iar eu dau din cap şi spun că aşa şi aşa, onirismul meu este relativ. Fireşte, cam totdeauna îi spun ceva despre Mulholland Drive şi despre Lost Highway, ceva de genul: personajul cutare (piticul, să zicem, din MH) trebuia să fie mai corupt în sens coşmaresc şi delirant. Lynch nu prea ascultă ce îi spun, ci îşi duce degetul la tâmplă, ca şi cum ar admite, totuşi, că are să ţină seama de observaţia mea. Când mă trezesc şi îmi amintesc de Mr. Lynch în visul meu mai totdeauna chicotesc pe rupte, întrucât niciodată (dar niciodată) nu am izbutit să îl întreb pe Lynch despre parola de la sfârşitul filmului Mulholland Drive: Silenzio. Am mai spus-o şi scris-o şi cu alt prilej, atunci când am vizionat MH la cinematograf pentru întâia dată (eram vreo zece spectatori), am rostit parola cu pricina deodată cu personajul din film ştiind (fiindcă sunt o lynchiană, haha!) că MH se va încheia astfel, spre uimirea şi spaima amicilor mei. Dar mai este ceva specific: cam întotdeauna Mr. Lynch o ia întrucâtva la sănătoasa la sfârşitul dialogului nostru mut, findcă întotdeauna îl tachinez (cu o mutră parşivă) pe marginea rateului Inland Empire. Ultima dată când l-am visat razant pe Lynch, el m-a întrebat, însă, ceva, altceva decât de obicei. M-a întrebat unde ne aflăm: iar eu i-am spus că ne aflăm la (în) mahalaua visului. Nu ştiu de ce i-am spus acest lucru. Aş fi putut să folosesc alt cuvânt: de pildă periferia sau marginea visului. Dar eu am spus limpede: mahalaua visului. În cartea mea de poezie coma există un vers care sună aşa, într-un poem care se cheamă văgăuna: "david lynch vine valvârtej din amerika în mahalaua mea\ mă trage de păr şi îmi pune la picioare o mască de scafandru"... Aşa că zic şi yo acum: va fi fiind o legătură între mahalaua visului şi masca de scafandru!; dar îi las pe alţi oniromanţi mai competenţi decât subsignata să interpreteze.

P.S.: În visul meu, Lynch arată aproape ca în imaginea de mai sus. Albastru şi cam holbat.

Cancanuri, trupuri şi suflete

biblioteca stranie - 18

Milan Kundera a scris o serie de romane frumoase şi tulburătoare, însă doar unul dintre acestea este ciudat şi cu adevărat straniu: Nemurirea (apărut la Editura Humanitas, acum şase ani, în traducerea lui Jean Grosu). Romanul acesta, în pur stil Kundera, dar pulverizat ca subiect şi cultivând un fragmentarism eseistic, este construit pe o idee pe cât de simplă, pe atât de revelatorie: nemurirea poate fi manipulată şi modelată, atunci când există manipulatori cu tendinţă. Nemurirea poate fi inclusiv planificată, atunci când există obstinaţi care o urmăresc programatic, calculându-şi nu atât faptele, cât cuvintele şi imaginile în funcţie de aceasta. O astfel de manipulatoare a nemuririi lui Goethe a fost, de pildă, Bettina von Arnim. Mimând vreme de zeci de ani pasiunea faţă de Goethe, hărţuindu-l cu încăpăţânare de futurolog, ea nu a făcut altceva decât să controleze nemurirea (faima) lui Goethe şi alături de acesta să îşi situeze locul ei de căpătâi. Pentru cititorii de astăzi care nu cunosc romantismul german, numele Bettinei este nu doar necunoscut, ci şi indiferent. Eu am avut acces la povestea ei de viaţă şi a stihialului trio scriitoricesc pe care l-a alcătuit alături de fratele ei Clemens Brentano şi de legiuitul ei Achim von Arnim, citind pe nerăsuflate (pe când aveam nouăsprezece ani) cartea lui Albert Béguin, Sufletul romantic şi visul. Am ingurgitat cartea aceasta ca pe un roman nevrotic despre romanticii germani (se aflau aici şi alte capitole scintilante despre Novalis şi Hölderlin). Bettina a iubit sau a adorat, la viaţa ei, patrusprezece bărbaţi celebri, între care Goethe a fost cel mai cunoscut; toate gesturile ei au avut ca miză râvna de a stabili, după cum precizează autorul, o "legătură directă şi personală cu Dumnezeu", acesta fiind concretizat de Istorie şi Timp. Între Bettina şi alte femei care i-au urmat (în secolul XX, de pildă) există o înrudire aparte, anume: ambiţia lor spre nemurire, prin iubirea iubirii (şi nu neapărat a făpturilor care prilejuiesc iubirea).

Pornind de la Goethe şi Bettina, Kundera dezbate chestiunea nemuririi, conchizând că, adesea, aceasta este cuantificată de bârfe şi zvonuri, iar nu de informaţii exacte; de glume, cancanuri şi calomnii. Invocat în carte, ca un soi de autoritate din partea calomniaţilor ajunşi, totuşi, celebri, tocmai spre a rezona despre nemurire, Hemingway concluzionează, la rându-i, matematic: "Omul poate să-şi pună capăt zilelor, dar nu poate să pună capăt nemuririi sale". Chiar dacă se sinucide, fiindcă este sătul de nemurire sau fiindcă vrea să alunge nemurirea, făptura umană tot nu poate să scape de atingerea şi pecetea acesteia. Dialogul despre nemurire pe care Kundera îl imaginează între Goethe şi Hemingway este doar relativ borgesian, miza fiind alta: nemurirea nu depinde de talentul geniilor ori de tăria lor creatoare, ci de raisonneuri de cancanuri, de cuvântători aciuiţi pe lângă genii, aceştia fiind cei care lasă pentru posteritate sigla de interpretare (benefică sau malefică) asupra unui creator a cărui influenţă a fost decisivă la nivelul istoriei umanităţii.

Ciudăţenia romanului lui Kundera provine şi din altceva, nu doar de la tema sa: cartea porneşte de la descrierea unui gest al unei femei (o mişcare de braţ) prin intermediul căruia este reconstituită viaţa respectivei femei, Agnes. Gestul lui Agnes va fi regăsibil şi în alte femei (de pildă la sora sa Laura, care îi va uzurpa integral locul erotic şi casnic), aşa cum el este regăsibil la prima femeie care îl comite şi care este Bettina von Arnim. Profesional, sentimental, filozofic (doar teologic nu!) toată lumea, toate personajele discută în roman despre nemurire. Ce este aceasta? Simplu şi comun spus: ceea ce este lăsat de cineva după moarte, ceea ce rămâne, după dispariţia fizică. Dar nemurirea este infinită şi, prin urmare, clasificabilă: există nemurirea unui gest, a unui cuvânt, a unui veşmânt, a unei opere de artă, a unui simţământ, a unei senzaţii etc. Inclusiv la nivelul corporalităţii, nemurirea poate fi nuanţată: căci există făpturi care trăiesc strict în funcţie de corpul lor şi altele care uită ori nici nu ştiu că au un corp. Cum altfel mai poate fi stocată sau obţinută nemurirea procentual omenească? Originalitatea şi unicitatea unei făpturi umane poate fi detectată prin două metode simple: adunarea şi scăderea. Adunarea constă în a-ţi adăuga noi şi noi calităţi cu care să te identifici şi care să te pună în valoare (definindu-te). Scăderea constă în a te reduce drastic la o esenţă prin care să dispari înăuntrul sinelui tău, indiferent de percepţia lumii asupră-ţi. Nemurirea este legată, apoi, în vremurile din urmă, de ştiinţa imagologiei; Kundera concentrează aici într-un puzzle jurnalistic toate ismele secolului XX, reclamele, publicitatea, mişcările sociale, artistice, liderii unui secol marcat de schisme şi ... clisme. Verdictul este următorul: nu contează ce eşti, ci doar imaginea pe care o văd sau o proiectează ceilalţi are importanţă.

O altă parte a romanului se ocupă de istoria a două cupluri, Agnes şi Paul, Laura şi Bernard, destrămate şi, parţial recombinate prin intermediul unor poveşti de viaţă şi de moarte. Iar un segment special din carte îi este dedicat personajului (autoporeclit) Rubens, care panoramându-şi multiplele experienţe erotice, problematizează nemurirea ca memorie a unor gesturi şi senzaţii ce primesc sens mulţi ani de la consumarea lor. La toate acestea se adaugă o altă relativ ciudăţenie a cărţii: este un roman-eseu despre chiar facerea unui roman, conţinând, cu alte cuvinte, o poetică explicită, discutată de autorul Kundera autointrodus el însuşi ca personaj şi de partenerii săi de dialog; aşa încât atunci când se încheie romanul personajelor sale, romancierul din roman îşi încheie, la rându-i, cartea.

Îl prefer pe Milan Kundera cu Insuportabila uşurătate a fiinţei şi poate chiar mai mult cu minunata Carte a râsului şi a uitării. Dar fiindcă trebuie să aleg un citat din Nemurirea, aşa cum am instituit acest obicei, iată opţiunea mea: "În schimb, corpul femeii, cu cât devine mai nefolositor, cu atât mai mult devine corp: greu, apăsător şi supărător, aducând cu o veche manufactură destinată demolării, în faţa căreia eul feminin e obligat să rămână, până la capăt în calitate de paznic. [...] Să iubească pe cineva însemna pentru ea: să-i aducă trupul, să-l depună în faţa lui, să i-l ofere cu tot ce are – corpul ei, aşa cum e pe din afară şi pe dinăuntru, cu timpul lui cu tot, care încetul cu încetul îl degradează". Dixit.

Jurnal italian într-un picior

E vara lui 2008 şi mă aflu în Italia cu Mircea Dinescu, soţia lui, Maşa, Grete Tartler şi Daniela Crăsnaru (eminenţa cenuşie a invitării cvartetului ori cvintetului nostru la festivalul de poezie din Toscana, în Arezzo şi Florenţa). Poposim mai întâi la Roma, seara este meciul România-Italia, prin urmare ne tachinăm reciproc cum că, după meci, pe stradă, să nu vorbim româneşte, ci spaniolă, rusă, maghiară, franceză, engleză, orice altceva. Pe drumul spre hotel, zăresc un tag uriaş în româneşte, dar pocit: DULCE, TE IUBEC (lipsea S-ul). În aeroport, cineva aştepta pe un individ numit Jesus Guerrero (am râs de presupusul războinic pe care îl chema Iisus şi care era spaniol sau mexican, peruan, argentinian, columbian – trebuie să fii norocos sau dimpotrivă nenorocos ca să te cheme aşa!). Parchez valiza la hotel şi o iau repejor pe străzi, după o staţie de metro proletar şi sărăcăcios. În Piazza del Popolo, biserica e închisă, aşa încât pe Caravaggio îl voi vedea mâine. O iau spre Piazza di Spagna şi zac. E bine aici. Forfota nu mă perturbă cu nimic, de-abia mă scufund în ea. Trinita dei Monti e tot în renovare, aşa că nu mai urc până acolo: sus, am polemizat cu un băiat polonez, acum douăzeci şi şapte de ani, despre tot felul, Dumnezeu, asceză, mântuire, dragoste etc. La poale, casa în care a murit Keats (Andrei mi-a spus să îl pomenesc aici, drept care o şi fac) şi lângă, un magazin de cravate numit Byron! O iau spre Fontana di Trevi (aici o pomenesc pe Jeni), al doilea loc favorit de zacere a mea după Campidoglio. Învălmăşeală nespusă, dar aici oricum e frumos, n-ai ce face, o singură fântână Trevi există pre lumea asta. Înfulec o pizza de drum şi beau apă de la izvoarele locului. Nu arunc niciun bănuţ în fântână, nu sufăr obiceiul. Mă zgâiesc la turişti de tot soiul şi mă mir de turnurile Babel multiple detectabile în lumea noastră. Tot mai dizgraţioasă mi se pare moda cu pantoloni căzuţi sub şolduri, astfel încât să se zărească chiloţii. La fete şi femei mai merge cât merge, dar la băieţi e hilar. La Trevi se perindă tot soiul de grăsani americani cu blugii căzuţi jalnic, li se văd fesele groteşti şi chiloţii. Mă întreb ce drac de protest o fi fiind şi acesta: pupaţi-mă-n cur sau cam aşa ceva? Nu ştii dacă să ţi se facă milă sau silă. Unii turişti (americani de obicei) se prefac că aruncă o monedă în fântână doar pentru a fi fotografiaţi, dar apoi n-o mai aruncă deloc. În schimb, japonezii aruncă şi trei monede una după alta numai să iasă fotografia ţais, fotografia-clişeu de care au nevoie acasă. Un "gladiator" de împrumut fumează lângă Trevi, doar-doar se va fotografia cineva cu el. Pe ulicioare spre Panteon, muzică pop-rock din belşug, anii optzeci. Poposesc puţin, apoi o iau spre San Luigi dei Francesi şi, în sfârşit, am acces la Caravaggio, tangibil prin suita despre Sfântul Matei. Fac o grămadă de poze ratate, încercând să capturez lumina mistică din Chemarea lui Matei, apoi o las baltă: e limpede că nu voi avea sorţi de izbândă şi cu asta basta. Probabil că e musai să îl iubesc pe Caravaggio doar în picturile sale văzute pe viu. Dau apoi o raită la Sant Agostino, acolo e Madonna Pelerinilor tot de Caravaggio (şi-l pomenesc pe Astrol): aici face zarvă o băbuţă cu un pudel în biserică, care latră speriat. Piazza Navona e ponosită şi fără şarm, în renovare. Îl pomenesc pe Papahag (dânsul zicea că nu şi-ar dori decât doi metri pătraţi în Navona ca să fie fericit!). Începe să-mi placă, însă, tot mai mult în Piaţa Panteonului, deşi miroase constant a urină de cal, de la trăsurile pentru turişti. Are ceva sănătos în ea clădirea aceasta construită de August, după ce i-a înfrânt pe Antoniu şi Cleopatra. Gurile rele şi bune la un loc spun că Pantheonul este o transcriere arhitecturală a universului pitagoreic: ce mai provocare pe sărmanele minţi omeneşti şi pe virtualii hemeneuţi! În faţa edificiului, o turistă se pupă vreo zece minute cu un cal de la trăsurile de plimbare. Îi şopteşte, îi cântă, are buzele ţuguiate. Limpede că e o călăreaţă. Calul o pupă şi el pe gât şi pe piept. Mă holbez, dar văd că se holbează şi alţii, asemenea mie. Scena nu e tocmai una obişnuită. Tot în faţa Panteonului, un orb cântă muzică de operă – italienii au deja reacţie pavloviană în acest sens (da, nu-s "corectă politic"!). O iau spre Piazza Venezia, vreau să ajung cât mai repede la Campidoglio. La o răscruce, două românce vorbesc neaoş despre o alta: "Muiere e aia, să ştii"! Zâmbesc: cine o fi fost muierea aia? Zăresc deja Campidoglio, un motociclist strigă porca miseria, cât pe ce să fie agăţat de o maşină, în paralel nişte miri, într-un Cadillac decapotabil, beau şampanie şi închină cu însoţitorii lor. Merită orice numai să ajungi să vezi pinii Romei. Statuia lui Marc Aureliu e tot acolo, la fel Castor şi Pollux. Mă rog pentru mine, pentru Săndel şi pentru ucenic. Şi scriu. Apoi mă întind pe pietrele calde şi zac. Merită să vii la Roma pentru pinii cetăţii, pentru ruinele din cărămidă şi pentru Campidoglio. Am poftă să revăd La dolce vita. Mirii au urcat între timp la statuia lui Marc Aureliu şi se sărută după regia cameramanului, puah! Între ruine, mulţi maci. Deasupra, peste Campidoglio, dar şi peste întreaga metropolă, puzderie de pescăruşi. O iau pe lângă Foro Romano şi vechile vile, trec apoi pe partea celalaltă către vechea piaţă romană de mărfuri. Cărămiziu deplin şi arşiţă. Revin la Fontana di Trevi, e ca un drog. Forfota tot nu s-a calmat, deşi cade amurgul. Aici trebuie să vii cu dopuri în ureche, altfel surzeşti din pricina palavragiilor. Îmi cumpăr caise uriaşe, îngheţată de fructe de pădure şi ciocolată neagră. Dar parcă m-a ajuns oboseala. Mascota Italiei este Pinocchio, adică mincinosul. Găseşti amulete de toate mărimile şi din toate materialele. O naţie infantilă? O naţie pusă pe şotii? Pe Campidoglio, un cetăţean turmentat le explică turiştilor: la dolce vita e finita, ciao, bambina! Metroul spre hotel e un tren delabrat, şi antideluvian: am senzaţia că mă poartă spre o periferie a Bombay-ului! Ce ciudat că tocmai acum m-a atins ideea de a scrie un minijurnal de călătorie. Pe cel din 1981 (de la 18 ani), l-am ars acum vreo zece ani, deşi transcria îndeajuns de barbar călătoria de acum douăzeci şi şapte de ani la Paris şi Roma. În 2005, când Astrol m-a invitat aici cu recitalul La Malcontenta şi când, în sfârşit, am ajuns la mormântul bunicului (padre Basilio) din cimitirul Verano – nu am scris nimic. Nici în 2006, când am ajuns la Roma, tot graţie lui Astrol, cu trupa clujevită de universitari. Iar acum, deşi nu pot scrie profund şi nici pe îndelete, iată că o fac. Probabil trebuie să fiu întotdeauna singură.

A doua zi. În sfârşit, în Santa Maria del Popolo, am acces la dipticul caravaggesc Petru-Pavel, cu sfidările şi provocările picturilor cu pricina: dosul în prim plan al celui care sprijină crucea pentru martiriul Sfântului Petru şi tălpile lui murdare, negre – ce insolenţă!; calul din prim planul revelaţiei lui Saul pe drumul Damascului, un cal mai tangibil şi important decât extazul mistic al celui care va deveni Pavel. Până când preotul îngăduie accesul la Caravaggio, buchisesc frescele lui Pinturicchio, cu peisajele lor incredibile din background. Apoi o iau spre San Pietro: aici e o coadă de vreo mie de turişti, ezit dacă să stau la ea sau nu, dar pentru sufletul lui padre Basilio (la al cărui mormânt nu voi ajunge acum, ci în octombrie, când voi veni iar la Roma) stau cuminte şi aştept. Îl pomenesc pe bunicul, apoi pe ai mei, Domiţian şi Aurora, pe Corin şi, fireşte, pe cel a cărui moarte a catalizat călătoria mea din 2005, Ioan Paul II. Stau ca de obicei îndeajuns la Pieta a lui Michelangelo şi doar acum descopăr ceva, după atâţia ani în care am tot cercetat-o şcolăreşte. Hristos nu contează nicicum aici, deloc. Mai exact, chipul său nu contează. Doar trupul. Înăuntrul bisericii mă îndrept aţă dedesubtul capelei construită tot de Michelangelo şi, pentru întâia dată, îmi dau seama că ar putea fi o replică genială a capelei Panteonului. Universul pitagoreic e şi el aici şi încă deloc creştinat! Poposesc sfârşită în piaţa din faţa catedralei, alături de toţi ceilalţi turişti, apoi străbat uriaşul bulevard încă imperial ca să ajung la mauzoleul lui Hadrian, astăzi castelul Sant Angelo, al patronului meu războinic şi de nume. Zac mult şi bine pe terasa de aici, de unde se zăreşte toată Roma. Zac şi nu mai vreau să plec. La Sant Angelo îl pomenesc doar pe Cobra şi pe mine. Şi scriu. Iau o piatră din zid pentru ucenic. Pinii Romei se desluşesc teribil de aici, de sus. Pentru totdeauna. O pomenesc şi pe Sanda, doar aici am stat cu ea la poveşti (cât pentru o viaţă întreagă) acum doi ani. Apoi Piazza Navona iar: de încercat să gătesc şi eu acasă pizza cu cartofi (nu e cacofonică, în ciuda materiei sale suprapuse), delicioasă, cartofii sunt puţin dulci, iar în foetaj sunt ierburi (oregano, cimbru sau busuioc). Nu-i greu de făcut. Apoi iar Caravaggio, apoi iar zacere la Panteon. Pe Campidoglio, adorm din pricina arşiţei şi a mersului pe jos, întinsă pe pietrele calde din dreptul lui Castor (semnul cel mai limpede că mă simt acasă). Când să plec, îmi arunc ochii pe rotundul pieţei şi ce observ: Michelangelo (căci el a fost arhitectul şi aici) a brodat tot un soi de univers pitagoreic. Cred că am deja deformaţie profesională, dacă văd numai universuri pitagoreice pe cupolele bisericilor şi pe pavajul pieţelor. Într-o maşină oficială, care patrulează, unul din poliţişti îl înjură amical pe celălalt. În toate pieţele Romei abundă thailandezii şi srilankezii care vând pistoale de plastic cu baloane de săpun ori trandafirii la fir. Ajung iar în Piazza di Spagna, mănânc îngheţată de pepene galben şi pomenesc cvartetul Ursulina. Revin în Piazza del Popolo: de aici se bifurcă drumurile centrale ale Romei. Mai intru încă o dată, maniacă, la Caravaggio. Seara, cină la Accademia di Romania. Dinescu este one man show: spune chestii drăcoase şi caută de zor prin magazinele metropolei un cleşte pentru legat viţa de vie la ferma sa de la Cetate. Vinul demisec şi înţepăcios, cinci litri, pe care l-a adus la Accademia, e bun, seamănă cu Chardonnay-ul (intenţionează să-l vândă, atunci când va ajunge să producă un milion de litri, cu vreo 25 de lei). Ne povesteşte despre ferma lui, despre un cocoş amorezat de o struţoaică şi ucis de struţul-şef, cu o lovitură fermă în creştet. Cocoşul a fost mâncat a doua zi de comeseni.

Arezzo, un orăşel minunat, toscanez, cu stradele şi piaţetă şi turnuri. Lucrurile-s tihnite aici. Şunci atârnate, salamuri picante, brânzeturi, delicatese. Şi macaroane inclusiv pentru viaţa de apoi. Faţade lucrate cu un cuţit de cremene, parcă. Ne zgâim cu voluptate la frescele lui Pierro della Francesca. Rătăcim toţi poeţii pe stradele şi mâncăm din specialităţile locului: tăieţei cu ciuperci. Dinescu ne face să ne hlizim des (are un fel sănătos de a carpediem-iza), pe ulicioare cântăm la un moment dat "La revedere, tabără dragă". Seara discutăm mult politică ori despre faimoşi delatori. Şi bem vin alb. La recitalul nostru sunt puţini spectatori: citim binişor cu toţii, dar, fireşte, Dinescu e vedeta,fiindcă-i histrionic, are vocaţie teatrală. O actriţă din Sardinia îmi cere poemele La Malcontentei (traduse de Gio) ca să le recite pe insula ei. I le dau. Seara, la cină, Dinescu ne povesteşte iar isprăvi de la ferma sa de pe Dunăre. Sună a Macondo, a ţinut epic. Maşa îl acompaniază discret. Pe drum spre hotel, povestesc cu Alessandro, soţul Danielei, despre Caravaggio. Şi despre Montale, apoi despre d'Anunzzio şi Pavese. Trebuie neapărat să ajung cândva la Siracusa, ca să văd uriaşa pictură dedicată Sfintei Lucia de Caravaggio. Dar mai ales trebuie să ajung cândva la Napoli să văd cu ochii mei Sette opere din misericordia.

Firenze la rând. Bombardament renascentist în toată legea. Am noroc să văd Biblioteca Laurenţiană şi să am acces la o expoziţie teribilă dedicată cărţii: puzderie de fâşii de codice, un ciob dintr-un chiup cu fragmente dintr-o odă a lui Sapho celebrând-o pe Afrodita. Sunt fascinată de un text magic, cu două figuri smede, înaripate, cu vestimentaţie având model geometric, unul din magi are o sabie în mână (textul e în elină). Un alt text magic, pe o tavă de plumb, e un descântec de dragoste (tot în elină). Zăresc, la loc de cinste, un manuscris japonez cu ironii falice (vignetele înfăţişează bărbaţi cu falusuri uriaşe, monstruoase, şi cu figuri triste). Plus manuscrise celebre ale renascentiştilor florentini şi nu numai. Apoi plimbare la repezeală mocnită prin Florenţa. Îmi caut pantofi (femeie, numele tău e pantof!, sic!). Străzile mustesc de mărfuri expuse, mai cu seamă genţi, poşete, curele, bijuterii, eşarfe şi delicatese specific toscaneze. Dar bisericile cele mari se cer scotocite, aşa că trec la treabă. San Lorenzo şi Domul, cu toate ale lor. Piazza Signoriei şi Ponte Vecchio. Renaşterea la cub, bombardament sută la sută, Hiroshima şi Pearl Harbour avant la lettre şi made in Italy! Dar tot Roma mi-e mai dragă. Aici, la Florenţa mă-nvârt pe străzi cu oarecare circumspecţie. La recital a fost bine, deşi am avut concurenţa unui meci de fotbal. Ambianţa a fost mănăstirească, au venit doar gurmeţii de poezie, am citit cu şarm şi cu destul impact toţi cei patru poeţi. Eu am cântat, la sfârşitul poemelor, un fragment din Corbul negru (dar i-am prevenit pe toţi că o voi face, astfel încât să nu se sperie). Lucrul acesta îl fac rar: ei, bine, aici l-am făcut. Grozavă a fost mai cu seamă actriţa Elena d'Anna, care ne-a citit textele în italiană. În cazul meu, a interpretat o La Malcontenta superbisimă, cu voce groasă de ziceai că trezeşte şi morţii şi îi înfrăgezeşte. Noaptea a fost, însă, pocită: febră, răceală, insomnie. Dimineaţa am pornit-o spre Uffizzi, pentru Bachus al lui Caravaggio: era o coadă uriaşă la muzeu, noroc cu paşaportul diplomatic al lui Grete, datorită căruia am intrat prin spate, cu handicapaţii. Caravaggio era aici mai întâi cu Meduza, apoi cu râvnitul meu Bachus: un travestit făcând toate gesturile simbolice ale împărtăşaniei. L-am cercetat pe îndelete. Am cumpărat din librăria de la Uffizzi, pentru mine şi Cobra, o carte pe care abia aştept s-o zemuiesc: Astrology, Magic and Alchemy in Art. Am ezitat între cartea asta şi alte două din seria Imageria: Angels and Demons in Art şi Nature and Its Symbols in Art. Dacă aş fi fost mai slobodă la pungă, le-aş fi luat pe toate trei: deşi focusate pe teme captivante şi greu de sintetizat, tratarea nu este foarte riguroasă, ci doar relativ riguroasă, aşa încât m-am oprit, prudentă, doar la unul din volume. Ca să scap de înghesuială, m-am refugiat în cele din urmă în grădinile Boboli, apoi am peregrinat în fugă prin palazzo Pitti, gurmeţind la expoziţia de costume de epocă şi prin apartamentele prinţilor de Savoia. Cu picioarele ferfeniţă am mai avut puterea să urc şi la Capela Medici, pentru statuile lui Michelangelo. Apoi, finalmente, stahanovista de mine s-a oprit.

În a doua seară, festivalul s-a petrecut într-o altă mănăstire devenită centru cultural. Loc minunat: curte interioară, arbuşti pitici, magnolii, panorama Florenţei de sus. A fost un musical mai degrabă decât recital de poezie, întrucât textul a contat prea puţin (cuvintele, ideile, metaforele, ultimele inexistente). Armeanca-rusoaică a folosit un trianglu; palestinianul era deja conţinut muzical în limba sa, iar sud-africana a cântat la propriu (texte militante despre libertate), subţirică şi în picioarele goale, mai şi dansând în biserică. Apoi întoarcerea la Roma. Pe drum, am vorbit cu Maşa despre o posibilă tabără cu un atelier în proză, în proiectul deja început cu studenţii mei, 1001 de zile şi de nopţi. O săptămână de găzduire la ferma lui Dinescu, la Cetatea, cincisprezece suflete epice şi pofticioase, în iulie 2009, în care să scriem pe brânci poveşti arăbeşti, să ne şi scăldăm în Dunăre, să zurgălăim la chitări şi tot aşa. Am promis să fac tort de bezele şi ciocolată, dacă ajungem, şi să aduc şi ţuică cu poveşti (fără cacofonie, povestea-i prea lungă cu ţuica asta, ca să o rostesc aici).

Roma. Atâta eleganţă nu am ochit nicăieri, nici la Viena, nici la Paris. Casc gura la vitrine şi nu mă mai satur. Am reluat traseul clasic: San Pietro, Sant Angelo (am luat de aici o pietricică şi pentru fostul Rabbi, dar şi pentru mine – la urma urmei şi eu am nevoie de norocel), Navona, Panteonul, Foro Romano, Colloseum, Campidoglio, Trevi, Piazza di Spagna, Piazza del Popolo. Poftă după palatele din Roma, cu grădini şi curţi interioare. Zăcut cam peste tot. Am stat ameţită la Fontana di Trevi până m-a uitat Dumnezeu. De obicei, Dumnezeu te uită în sens mustrător, dar aici m-a uitat exclusiv în sens aromitor. Stop. Gata, am plecat. În octombrie ajung iar. Aş fi vrut să fie şi Cobra aici.

(textul integral al jurnalului într-un picior va fi publicat

în revista Steaua, nr. 8-9, 2008)

(una din pozele mele preferate cu Bulgakov)

Vladimir Bulat

Combinaţiile lui Woland?

Cu trei versiuni de traduceri „la activ”, romanul cel mai important al lui Mihail Bulgakov, Maestrul şi Margarita, s-ar putea spune că ar trebui să aibă un destin grandios, aşa după cum, în mod inspirat, Ezra Pound zicea că „fiecare generaţie are dreptul său la propria citire a clasicilor”. Românii au şi ei acest drept, cred eu.

(pentru textul integral, a se consulta blogul lui Vladimir Bulat)